Unica moarte care fi prevenită este sinuciderea.
Asta spun cei de la “Telefonul verde anti-suicid” – un serviciu gratuit în toată România, unde se poate primi consiliere în situații de criză. Cunosc acești oameni și ceea ce fac mi se pare foarte util.
Dar nu despre asta mi-am propus să vorbesc astăzi, cu toate că e trist faptul că unii dintre noi își doresc să renunțe la propria viață, în timp ce alții nu au mai avut șansa să trăiască, deși și-au dorit acest lucru atât de mult.
În fiecare zi apar știri tot mai detaliate despre ceea ce s-a întâmplat în acel club din București. Se aruncă vina pe muzica „satanică’, pe organizatorii concertului, pe data „mai puțin norocoasă” în care a fost organizat evenimentul, pe prima piesă ce „a atras forțe malefice” și pe tot felul de alte lucruri, mai puțin pe indiferență.
Este mai ușor să ascundem murdăria sub preș, decât să deschidem ochii și să privim lucrurile așa cum sunt.
Indiferența a devenit o patologie cronică în societatea în care trăim, care nu îi afectează doar pe cei care trăiesc cu ea, ci și pe cei din jurul lor.
Indiferența se plătește cu vieți umane și păcat că aceste lucruri ies la suprafață doar după ce au loc astfel de tragedii care zguduie societatea.
Că ești indiferent în propria viață și nu vrei să faci nimic în acest sens e treaba ta, dar că lași în urma ta, oriunde pășești, urme de indiferență nu mai este o problemă ce te afectează doar de tine.
Oare când vom învăța să nu ne gândim să scoatem doar bani din ceea ce facem, ci să aducem o satisfacție și o plăcere celor cu care intrăm în interacțiune pe parcursul vieții?
Oare când vom învăța că nu banii ne reprezintă ca oameni, ci ceea ce suntem și ceea ce facem zilnic în viețile noastre?
Și oare când am reușit să devenim atât de avari, încât ne doare în cot de cei de alături și călcăm peste ei fără nici o remușcare, pentru a ne atinge obiectivele?
E trist ce se întâmplă, dar și mai trist este faptul că e imposibil să schimbi o societate întreagă atâta timp cât fiecare dintre membrii ei nu-și dorește schimbarea în sinea lui. Și e de-a dreptul dramatic faptul că am început să-i vedem pe cei din jur doar prin prisma „Ce aș putea obține de la el?”, în loc să-l vedem prin prisma „Oare cu ce i-aș putea fi util?”
Procesul de învățare nu se termină după ce îți iei o diplomă, procesul de învățare durează… o viață, și când vom reuși să acceptăm acest lucru vom găsi, într-un final, arma împotriva indiferenței.
Indiferența se diluează în fața cunoașterii. Și nu doar ea, ci și multe alte patologii cronice din această gamă, care distrug umanitatea.
Din momentul în care ai încetat să mai înveți, ești un om pierdut. Și spun asta pentru că omul este cea mai vulnerabilă creatură în fața incertitudinii, iar viciile umane ne atacă anume atunci când nu știm și nici nu depunem efort să dezlegăm „misterele” cu care ne confruntăm în viață.
Oare de ce crezi că oamenii care sunt într-un continuu proces de învățare acceptă mai ușor și au o toleranță mai ridicată la veștile unor boli grave cărora încă nu li s-a găsit tratamentul?
Odată cu dezvoltarea intelectuală, inteligența emoțională se dezvoltă și ea. Și e trist că există părinți care-și privează copiii de educație, la fel de trist este că există adulți care consideră educația o prostie fără margini.
E adevărat că în procesul de școlarizare nu suntem învățați cum să ne organizăm propriile vieți sau cum să facem față anumitor situații cu care ne-am putea ciocni, dar, dacă-mi permiți, a renunța la educație înseamnă a accepta propria îndobitocire.
Iar îndobitocirea se traduce simplu prin dorința de acumula bani, fără să-ți pese de viețile celor din jur.
Și o mai spun o dată, cu riscul de a mă repeta, dacă cineva acceptă îndobitocirea pentru că așa îi place să trăiască, nimeni nu-l poate judeca, dar atâta timp cât trăim într-o societate și acțiunile noastre interferează cu viețile altora, îndobitocirea este o crimă. Iar crima nu doar fură viețile celor din jur, ci și propria viață.
Ce-ar fi să ne asumăm totuși, odată și odată, faptul că trăim într-o societate, că suntem într-o interdependență unii de alții, ne place sau nu? Ce-ar fi să ne gândim și la cel de alături în momentul în care decidem să facem ceva cu care să ieșim în lume? Oare nu am avea toți de câștigat din asta?
P.S. Articolul nu are scopul de a învinovăți, ci acela de a educa. Educația e unica care poate salva omenirea de prostie.
