Toți vor să audă răspunsuri de la mine, dragul meu Jurnal, adevărul este că nici eu nu am un răspuns la multe dintre întrebările pe care mi le adresează Omul.

Uite, de exemplu, eu nu am aflat încă dacă vocația este ceva cu care fiecare se naște sau dacă este doar un rezultat al urmării unei curiozități.

Aud, de multe ori, Omul pasionat spunând că nu el și-a ales vocația, ci vocația l-a ales pe el și trebuie să recunosc că… tind să-i dau dreptate. Cum aș explica altfel vocația pe care o am eu, Viața?

Până la urmă însă nu e despre vocația care te-a ales, și nici despre ceea ce ești atunci când vii pe lume, ci despre felul în care înveți să trăiești cu ceea ce ești…

Rămân uimită uneori de eforturile pe care le face Omul pentru a nega ceea ce este întreaga sa existență și a lupta din răsputeri pentru a fi ceea ce nu este și nu și-ar dori să fie… Oare cum de găsește atâta energie în el să lupte pentru cauze în care nu crede, doar pentru a părea că este…?

A fi e o vocație și este unica, comună tuturor.

A fi Om, a fi specialist într-un domeniu, a fi fiu/fiică, a fi părinte, a fi prieten adevărat, a fi frate/soră… Cine a spus că există o singură vocație?

Dacă Omul nu se implică în ceea ce este atunci cum poate afirma că are o vocație?

Nu e ca și cum a fi părinte, fiu, fiică e separat de a fi psihoterapeut, profesor, om de afaceri, jurnalist, scriitor sau medic.

Ființa umană e singura creatură cu identități multiple.

Te rog să mă crezi, dragul meu confident, că și eu, deși s-ar părea că le știu pe toate, nici până acum nu știu dacă îmi reușește sau nu să fac față vocației pe care o am…

Multe îndoieli trăiesc în mine și trebuie să mărturisesc, deși mă simt rușinată, că zilele astea, în timp ce îndoila mă acaparase complet, mi-a venit ideea să mă uit spre pământ, spre felul în care trăiește terapeutul meu.

Știu, știu, am promis să stau departe de a-mi analiza propriul terapeut. Am promis că am să-l las pe el să mă analizeze pe mine, dar totuși… pe lângă nevoia de a cunoaște ce se află în spatele acelei priviri pătrunzătoare și enigmatice, mai există și acea dorință copilărească de a avea lucruri impermisibile…

Nu mi-a fost prea greu să dau de el și cred că întotdeauna am știut unde îl pot găsi, deși nici o dată, până acum, nu mi-am permis să o fac în afara terapiei.

L-am găsit… la o masă de scris, cu o carte imensă, asemănătoare unei enciclopedii și cu un carnet de notițe în față… studiind.

Deși extrem de bine amenagajată, într-un loc aducător de pace și armonie, casa lui mi s-a părut atât de goală…

„Ciudat, mi-am spus, în timp ce traversam cu privirea imensitatea colecțiilor de cărți din biroul lui, cum de nu l-am auzit niciodată plângându-se de singurătate?”, și atunci mi-am amintit de una dintre frazele pe care i le spunea o mămică copilului ei, înainte de a închide cartea cu povești:

„Dacă vei învăța să iubești cărțile, niciodată nu vei fi singur”.

Un zâmbet de admirație s-a strecurat pe fața mea și în acel moment m-am simțit ca un copil care nu-și poate stăpâni bucuria:

„Frumos Om, m-am auzit, spunând cu voce tare. Și totuși care este povestea lui? – a urmat monologul meu interior. De ce acest drum? De unde atâta răbdare, toleranță, empatie și, cel mai important, entuziasm de a continua?

Cum de nu l-am auzit niciodată blamându-mă, înfuriindu-se, înjurându-mă, așa cum m-am obișnuit să aud de acolo, de pe pământ, atunci când Omul nu știe cum să facă față a ceea ce simte?…”

Citește fila precedentă aici

Leave a comment