Mariajul este un statut social în care este mai ușor să intri decât să ieși. – Elisabeth Gillbert
Care este responsabilitatea noastră, comună, într-o relație de cuplu? Și există oare, cu adevărat o astfel de noțiune în timpurile în care trăim? Despre asta vom vorbi în cele ce urmează.
“O separare de iubit/ă este total diferită de un divorț” – mi-a spus dăunăzi un om foarte apropiat, când am adus în discuție subiectul divorțului și documentarea mea referitor la acesta din ultima perioadă, interes datorat unei astfel de situații prin care trece o prietenă foarte apropiată.
Un divorț este extrem de dureros, confirmă cei care au trecut prin astfel de procedură.
Divorțul este al doilea motiv al stărilor severe de anxietate după pierderea unui om apropiat, soldată cu moartea – spun studiile din ultimii ani.
Și cu toate astea suntem extrem de grăbiți să mergem la altar de mână și să spunem “Da pentru tot restul vieții”.
Din fericire, nu am trecut prin acest proces până acum, pot spune doar, din experiența mea de coabitare alături de un partener de viață, că emoțiile și legătura ce se leagă între doi oameni în astfel de situație devine una din ce în ce mai strânsă odată cu trecerea timpului.
Mă întreb de multe ori dacă nu cumva structura mariajului din secolele trecute era mai temeinică ca cea din secolul în care ne-am născut noi?
Mă întreb dacă nu cumva oamenii, deși treceau repede la acest pas, își asumau această decizie cu mai multă seriozitate și maturitate?
Bunica din partea mamei s-a căsătorit la 17 ani și a născut 12 copii. După ce a murit, la scurt timp, s-a dus și bunelul, mai mult din durerea după pierderea ei, decât de bătrânețe.
Bunica din partea tatălui s-a căsătorit la 18 ani și a trăit mai mult de 50 de ani împreună cu bunicul, au înfruntat războiul, le-a fost arsă prima casă, care au construit-o cu mâinile lor, cu sacrificii și eforturi supraomenește, atunci când aveau deja un copil. Și chiar după o jumătate de secol petrecut împreună, la moartea bunicului, bunica nu înceta să afirme că îi este un dor nespus de el.
Soția unuia dintre unchii din partea mamei, și-a așteptat soțul mai bine de zece ani, după dispariția misterioasă a acestuia, până în clipa în care ea însăși a fost nevoită să își ia rămas bun de la viață. Rudele și apropiații îi spunea să renunțe, să vândă casa și tot ce au construit împreună și să o ia de la capăt, și răspunsul ei era de fiecare dată neschimbat: “Dacă se întoarce mâine și nu mă gesește aici?”
Cazuri duse la extreme, ai putea spune, dar întrebarea care mă macină pe mine ultima perioadă este cum de ei au reușit să trăiască împreună o viață și noi nu reușim să coabităm împreună măcar jumatate din timpul în care au făcut-o ei?
Oare nu cumva instituția căsătoriei a devenit una mult prea fragilă în zilele noastre?
Sau noi suntem cei care nu ne raportăm destul de serios la ea?
Sau poate, pur și simplu, suntem așa cum suntem, pentru că am uitat (sau și mai rău, nici nu am știut vreodată) să apreciem ceea ce ne dă viața?
Ce au știut să facă ei și nu știm să facem noi?
Cum de ei știau să repare și noi, la cel mai mic defect găsit, ne grăbim să dăm la gunoi?
Și din păcate dăm la gunoi nu doar tot ceea ce am construit împreună, ci și viața copiilor noștri. Pentru că am fost învățați ca atunci când tăiem răul, să o facem de la rădăcină.
Dar, cel mai important, este ce învață un copil despre familie atunci când vede confuzia din căminul în care crește?
“Simt că nu am să fiu fericită în prima căsnicie. Simt că o să mă căsătoresc prima oară și o să divorțez și abia în a doua cănicie voi găsi fericirea” – asta spune o femeie de 28 de ani, care a crescut într-o familie în care mama a renunțat la căsnicia cu soțul ei pentru că a găsit fericirea în brațele altuia.
Repet, ceea ce vedem acasă tindem să copiem în viețile noastre. Și norocoși suntem noi, cei care ne apucăm de săpăturile dureroase în noi înșine, dar ce fac cei care, fără a conștientiza, urmează orbește modelele familiale din care provin?
Dar, vai! Nici eu nu sunt și nu am fost până acum mai departe de acești oameni.
Tatăl meu a avut trei căsnicii eșuate, la a patra a afirmat că și-a găsit liniștea și a trăit alături de ultima soție doisprezece ani, până la ultima lui suflare.
Mama mea l-a așteptat, subconștient, toată viață să revină în familie.
Ce am învățat eu? Nu știu să răspund la aceastră întrebare. Dar comportamentele din viața mea de adult au vorbit de la sine.
Am sărit din relație în relație, la fel ca tatăl meu, mulți ani, și când mi-am dat seama de acest lucru, mi-am promis că de atunci încolo voi proceda exact așa cum nu au făcut-o părinții mei. Și culmea, pentru că ne agățăm de aceste promisiuni cu oameni nepotriviți, ultima mea relație, care a durat mai bine de patru ani, am tot așteptat ca partenerul meu să se decidă într-un final dacă vrea sau nu să fie cu mine, așa cum a făcut-o mama mea întreaga ei viață.
E trist cât de fideli rămânem modelelor noastre familiale. Mă consider o fericită totuși pentru faptul că de la 17 ani am avut curajul să ies și să explorez, oameni, culturi noi și într-un final… lumea.
Nu știu să spun dacă există o scăpare din aceste cercuri în care ne învârtim, dar ceea ce știu astăzi, omul care sunt și am devenit până în acest moment, este că explorarea lumii ne poate salva. Sau altfel spus, așa cum i-a zis bunicul tatălui meu când a ieșit pentru prima oară din casa părintească:
“Până acum eu și mama ta am făcut tot ce am putut pentru tine, de azi înainte mai vorbește și tu cu lumea!”
Dar ai grijă cu ce fel de lume vorbești, țin să adaug, așa ca pentru o ajustare a acestor vorbe pentru timpurile în care trăim astăzi.
La fel, ai grijă ce emisiuni privești, ce oameni urmezi, ce cărți citești, într-un final, ce informații permiți să intre în mintea ta.
“Nu tot ce zboară se mănâncă”, obișnuia să îmi spună tăticu, atunci când îi înșiruiam visurile mele de a deveni cântăreață, mai apoi model, medic, designer vestimentar și opțiunile deveaneau din ce în ce mai diverse cu fiecare zi.
“Și eu mi-am dorit să fiu astronaut, dar nu am ajuns decât doar un jurnalist, regizor, scenarist și scriitor de succes” – asta este gluma pe care obișnuia să mi-o spună, întipărită astăzi adânc în mintea mea.
Noi nu suntem în măsură să judecăm felul în care au iubit fiecare dintre părinții noștri, așa cum nu suntem în măsură să descriem modelele pe care și le-au creat aceștia referitor la cum ar trebui să arate o căsnicie. Dar ceea ce nu știau ei atunci și știm noi astăzi este că putem măsura de o sută de ori, dacă e nevoie, înainte de a tăia o singură dată.
Ceea ce nu au luat ei în calcul atunci și o putem noi face astăzi este că nimic nu ne grăbește să luăm decizia de a forma o familie.
Iar atunci când o vom face, într-un final, să ne asumăm responsabilitatea acestei decizii.
Să ne implicăm, să fim acolo unul pentru celălalt, să ne pese, să ascultăm, să auzim, să facem noi acolo unde celălalt, să ne asumăm acea noțiune care se cheamă responsabilitatea noastră, comună, pentru relația pe care o avem și cel mai important – înainte de a lua decizia finală de a da la gunoi, să facem tot posibilul să reparăm.
Dacă ai rămas măcar cu ideeile finale ale acestui articol, mă declar mulțumită. 😛
Cu multă dragoste,
Eugenia.
