Nu sunt gândirea mea, nu sunt comportamentul meu, nu sunt trăirile mele, dar sunt cineva care gândește, acționează și simte.
“Mi-aș dori să știu ce se petrece în mintea ta când te văd atât de îngândurată”, mi-a spus, la un moment dat, un cercetător al firii umane, pe care l-am cunoscut de curând.
Am zâmbit, de parcă nu mi s-ar fi adresat mie.
“Într-adevăr, câte se petrec într-o minte umană”, mi-am spus, în timp ce mintea mea continua să proceseze informația.
Deși ultima perioadă am devenit mult mai sigură de faptul că am reușit cumva să fac o delimitare între felul în care gândesc și simt și ceea ce cred că sunt eu de fapt, mă mai prind și acum uneori că mă contopesc atât de mult cu partea cognitivă din mine, încât nu mai știu unde se termină ea și unde încep eu…
Mintea umană e cea mai complexă componentă a corpului uman și îmi pare rău de faptul că încă ne este atât de greu să abordăm cu seriozitate acest subiect.
Cuvintele pe care le utilizăm, modul în care ne exprimăm trăirile, felul în care privim orice eveniment sau întâmplare din viața noastră – toate acestea și multe altele contribuie, într-o măsură extrem de mare, la modelarea noastră permanentă.
Viața umană e o modelare permanentă și îmi cer iertare dacă mă repet.
“Nu ești într-un anume fel, cum mi-aș dori eu să fii”.
“Nu pari într-un anume fel, cum mi-aș dori eu să pari”.
“Nu te prezinți într-un anume fel cum mi-aș dori eu să te prezinți” – toate aceste condiționări pe care alții ni le impun, ne fac să ne îndepărtăm, de multe ori, de ceea ce suntem…
“Îți plac podurile, îți place să călătorești, ai o viață foarte activă, dar cine ești tu, de fapt, Eugenia Balan?” – așa suna un mesaj răutăcios pe pagina mea de Facebook.
Am zâmbit din nou după ce am terminat de citit acest mesaj…
“Cât de mult are nevoie omul de etichete pentru întrebarea cine este”, m-am gândit.
Oare de ce omul nu poate fi, pur și simplu?
Și oare nu cumva omul își dorește să fie cineva doar pentru a arăta altora că este cineva?
Managerul cele mai mari companii de IT, director, șef, angajat la bancă, orice sună bine, doar ca să fie… și nu pentru el, ci pentru alții, pentru a simplifica răspunsul la întrebarea “Cine ești”, nu?
“Sunt manager”, “Sunt director”, “Sunt șef”, bineînțeles e mai ușor să dăm un astfel de răspuns, decât să spunem că “Sunt un om pasionat, care trăiește, face lucruri, se bucură de viață, se implică etc.”
Mi-aș dori, ca la un moment dat, să reușim să ne definim altfel.
Mi-aș dori ca la un moment dat, să răspundem la întrebarea “Cine ești”, fără nici o ezitare, exprimând exact ceea ce suntem.
“Sunt o pasionată de viață, sunt o admiratoare a tot ceea ce e nou, sunt o o curioasă care ar învăța zi și noapte dacă nu ar mai avea nevoia de a mânca, a cunoaște oameni, a comunica etc. etc, sunt o iubitoare de viață”. Și doar dacă ai fi întrebat “Cu ce te ocupi?” să răspunzi simplu: fac medicină, fac management, scriu, fac sport de performanță, fac terapie cu oamenii și lista activităților poate continua la nesfârșit.
Noi încă nu știm cine suntem și poate anume din acest motiv devenim atât de anxioși de fiecare dată când suntem puși în postura de a ne prezenta.
Ne e frică să ieșim în lume să spunem cine suntem, pentru că lumea ne-a învățat că trebuie să ne identificăm cu ceea ce facem. Dar dacă ăsta ar fi adevărul, atunci asta ar însemna că dacă nu faci nimic, ești un “nimeni” și eu nu vreau să cred că există vreun “nimeni” pe această lume.
Eu vreau să cred că și același cerșetor de pe stradă, care consideră că și-a ratat viața, este cineva, altfel locul unde se află ar fi gol, și el nu ar fi existat acolo.
Dacă ocupi un loc în această lume, deja înseamnă că ești cineva.
Ce alegi să faci în locul pe care-l ocupi, asta e partea a doua. Și, deși nici unul dintre noi nu putem nega importanța părții a doua, ar fi incorect să negăm și importanța lui a fi, pur și simplu.
Dacă nu sunt director, nu înseamnă că sunt un loc gol.
Dacă nu sunt manager, nu înseamnă că nu exist etc., etc.
Fiecare dintre noi este… și dacă este, înseamnă că există.
Eu sunt, tu ești, el/ea este, oare poate înlocui careva dintre noi acest adevăr?
Ce-ar fi să ne identificăm mai puțin cu staturile noastre și mai mult cu ceea ce trăiește înăuntru nostru?
Nici măcar cu trăirile condiționate de societate, nici măcar cu gândurile bolnave implantate de comunitățile în care trăim, nici măcar cu comportamentele pe care le avem, ci pur și simplu, să ne identificăm cu… noi: cu frumosul dinăuntru nostru, cu pasiunile, cu interesele pentru lucruri neobișnuite, cu tot ce se cheamă: sunt și simt ceea ce vibrează în mine.
Haide să încetăm să ne ignorăm, să încetăm să ne definim prin etichete sociale și să începem să fim, pur și simplu…
Cine sunt? Sunt o iubitoare de viață, sunt o pasionată de cunoaștere, sunt o adeptă a schimbărilor, o admiratoare și creatoare a frumosului.
Ce ocupații am? Ador scrisul, cititul, studiu aprofundat al naturii și firii umane, călătoritul, descoperitul, arta…
Eu astfel aș defini cine sunt.
Tu cine ești? Încearcă să-ți creezi o definiție proprie.
Te îmbrățișez,
Eugenia.
