– Ei, cum a decurs întâlnirea cu tine însăți? mă întreabă terapeutul cu un zâmbet șiret, pe care nu reușește să îl ascundă.
Nu știu dacă întrebarea m-a blocat sau modul în care s-a exprimat acesta, știu doar că nu am reușit să spun nimic.
“Întâlnirea cu tine însuți”, cât de bizar sună această sintagmă. Și totuși, la auzul acesteia, involuntar parcă, m-am pus în papucii Omului – acea creatură pe care, deși o analizez o eternitate, nu am reușit încă să o descifrez…
Oare cum s-o simți Omul când își dă întâlnire cu el însuși?
Dar bine bine, hai că iar o iau pe arătură și data trecută rămăsesem la “Cine sunt”.
Ți-am povestit ieri, dragă jurnal, puțin despre părinții mei și ți-ai dat seama probabil că nu am prea multe amintiri din copilărie.
Cele mai frumoase amintiri le am însă alături de copii, căci mi-am permis, între noi fie vorba, să copilăresc alături de unii dintre ei, atunci când mi se părea că nu există chiar atât de multe de făcut în rolul de Viață…
Dar odată cu trecerea timpului, drag prieten, se pare că devenim mai responsabili, fără să ne dăm seama. Asta s-a întâmplat și cu mine…
Când am început să observ toată durerea și suferința de pe lume am crezut că totul se întâmplă din vina mea și… m-am speriat.
La început m-am panicat atât de mult încât am devenit o workaholică.
Aveam impresia că totul, absolut totul, stă în mâinile mele. Că eu pot vindeca durerea, pot alina suferința, pot face Omul să se simtă fericit, dar asta numai până în momentul în care am devenit atât de obosită și lipsită de putere, încât a trebuit să stau la pat ceva timp și să reflectez…
După cum știi, jurnal drag, eu nu prea înțeleg noțiunea de “timp”, pentru că este una mult prea abstractă, cel puțin pentru mine și sinceră să fiu, nu înțeleg nici până acum, de ce aceasta îl sperie pe Om atât de mult… Așa că nu știu cât a trecut până m-am refăcut.
Dar ceea ce știu cu siguranță este faptul că, la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai pot continua așa…
Dacă eu încerc cu disperare să rezolv totul, atunci Omul… ce rol are în existența lui?
Ah, da, tot atunci am descoperit, deși simțeam cum mă încăpățânez să cred, că eu totuși, deși sunt Viața însăși, am puteri limitate… Uite ca să înțelegi despre ce vorbesc îți dau un exemplu.
Omul obișnuiește să arunce toată vina asupra mea și probabil ai auzit și tu de multe ori fraze de genul: “Așa e viața, întotdeauna nedreaptă”. Dar cu ce sunt eu nedreaptă? Cu faptul că îl las pe Om să facă alegeri și apar doar atunci când el îmi cere ajutorul în a crea ceva util acestei lumi?
Unicul lucru pe care nu sunt capabilă să îl fac pentru ființa umană este… să aleg.
Pot da șanse, pot crede în Om, iar și iar. Pot face ca lucrurile să devină posibile atunci când îl văd cu mâinicile suflecate, în toiul muncii. Pot să îi dau alternative când nu vede nici o ieșire, dar nu pot alege pentru el… Și știi, prieten drag, din momentul în care am realizat acest lucru o povară parcă mi s-a luat de pe inimă…
Știi ce mi se pare ciudat acum, destăinuindu-ți ție aceste trăiri? Faptul că nu am putut scoate un cuvânt în cabinetul terapeutului atunci când m-a întrebat cum mă înțeleg cu tine și totuși uite cât de mult am reușit să îți povestesc azi…
Minunat e totuși efectul acestui fenomen… scrisul, nu? Oare cine l-o fi inventat? Am să fac o cercetare despre acest subiect când mai iau o pauză. Dar acum, se pare, e timpul să te las, aud iar un strigăt de deznădejde, acolo jos, pe Pământ și trebuie să văd ce s-a întâmplat…
